Niste leapsa

Pentru ca sunt la un calculator de peste mari si tari care nu poseda diacritice, o sa scriu fara, in speranta ca voi fi iertata. Am mai deschis si eu blogger-ul asta in ultimul timp si am constatat ca domnul Robbie mi-a pasat o leapsa. Si pentru ca e foarte la moda in ultimul timp sa postezi joculete din astea amuzante pe blog-ul tau, o sa-mi indeplinesc sarcina primita si o sa completez si eu leapsa asta. So, here we go..

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al patrulea rând:

Sunt intr-o cafenea, nu exista carti aici.

2. Fără să verificaţi cât e ora?

Vreo 11, cred.

3. Verificaţi!

13.11.

4. Cum sunteţi îmbrăcat?

Blugi maro si super-camasa mea verde.

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?

La blog-ul lui Rob si la conversatia cu Deiu.

6. Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?

Niste jazz chil, americani razand.

7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?

Azi, ca sa ma misc incoace sa intru pe net si sa-mi iau o cafea buna.

8. Ce aţi visat ieri noapte?

Sincer? Pe Artemi, pentru ca tocmai vorbisem cu ea ieri.

9. Când aţi râs ultima data?

Acum vreo doua zile. Dar a fost mai mult un giggle decat un ras. N-am mai ras pe bune de vreo saptamana.

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?

O alarma de incendiu, niste cabluri izolate, un aer conditionat si un semn de Exit cu un om alergand spre o usa.

11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?

Mi-as aduce prietenii incoace si le-as cumpara case. Cu gradina si balansoar!

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?

Ceva pe la TV aseara, Date Movie mi se pare.

13. Aţi văzut ceva neobişnuit azi?

Neah, nu prea se intampla nimic neobisnuit pe aici.

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?

Aveam una buna, pana sa ajung la intrebarea asta.

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă?

Am cazut in cap de pe casa cand eram mica.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?

Olive, dar maicamea face misto de mine ca o sa-i spuna Maslina, asa ca incerc sa ma razgandesc.

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?

La asta nu m-am gandit inca, imi place David sau Razvan. Sau Matei. Sau Mihai. O, damn it, nu stiu!

18. V-ati gândit deja să locuiţi în străinătate?

Nu m-am gandit, mi-a fost impus.

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?

Aah, de cand te asteptam. Mwhaha.

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?

Discriminarea, as face oamenii sa fie mai eco, violenta in familie.

21. Vă place să dansaţi?

Daaaaa. Oriunde, oricand.(Si ce daca nu ma pricep?)

22. George Bush?

Iliescu?

23. Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?

Reclame si apoi a inceput Seinfeld.

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?

Mara si Mada. And that's it.

Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

Aştept vreo treizeci de minute un 226 care întârzie să apară. Mă urc în primul 368 şi constat că în spate se află 2 de 226. Grozav! Ca-ntotdeauna. Cu căştile-n urechi, mă aşez lângă un domn mai în vârstă. Aceleaşi eterne feţe triste domină atmosfera uşor degajată a autobuzului gri.

-Nu te supăra, asta pentru ce mai e? mă întreabă domnul de lângă mine. Având o minte îmbuibată de stereotipuri, mă gândeam că e încă un moş dezamăgit de noua generaţie, dornic să se exteriorizeze în acest sens.
-E...ca să schimbi melodiile, i-am răspuns zâmbind, îndesându-mi casca la loc în ureche.
-Şiiii...melodiile alea de unde vin?
-Păi, din telefon! îi răspund arătând cu degetul către buzunarul de la pantaloni.
-Aaaa, gata, am înţeles. Am crezut că e cine ştie ce tehnologie nouă.
Am zâmbit din nou. Începea să-mi placă domnul. Era simpatic, cu ochelarii fund-de-borcan acoperindu-i ochii mici şi veseli.
-Am crezut că e din ăla...Aifon, aipod, cum îi zice.
-Aaa, nu, e un simplu telefon. Nu e aifon.
-Cum i-ai zis? Ai ce?
-Aifon.
-Ăhă, ăhă.
Mă sună mama. Îi spun că sunt în 368 şi ajung în vreo patruzeci de minute. Îmi bag căştile în ghiozdan şi-mi scot cartea. Presimt o convorbire cu domnul de lângă mine, încep să nu regret că m-am urcat în 368. Cu mişcări bruşte, domnul scoate din buzunarul gecii două cartonaşe în formă de semilună mai lată şi mă întreabă care-i mai mare, punându-le unul lângă altul. Aaahaaa, m-am prins. E o iluzie optică.
-Sunt egale, îi zic eu.
-Sigur? Dar aşa? spune, schimbând cartonaşele între ele.
-Sigur. Sunt egale. Ăsta roz pare mai mare, dar sunt egale.
-Aşa e, mă. Bravo. Mi le-au dat nişte americani în Cişmigiu, m-au întrebat şi pe mine acelaşi lucru. Eu am zis că ăsta roz e mai mare. Mă-ntreabă: "Sigur? Pe-o bere?". Zic: "Da, dom'le, sigur." Erau egale, cum ai zis. Eh, am dat berea. Dar ei au dat friptura. Ce pot să zic, am trei licenţe, m-au ajutat la ceva? Se pare că trebuie să vină noua generaţie ca să îşi dea seama.
Ce domn de treabă, mă gândeam. Uitasem de mult timp că oamenii necunoscuţi pot fi şi sociabili. Probabil că, după cum am zis, minţile noastre pline de prejudecăţi nu concep că oamenii pe care nu-i cunoaştem ar putea să intre pur şi simplu în vorbă cu noi.
-Am zis eu că eşti deşteaptă. Studentă unde?
-Aah, nu-s studentă. Sunt de-abia la liceu, în a noua. La Sava.
-Daaa, Sava. Unde a făcut şi fiică-mea. Deci de-aia...de-aia, îmi spune gânditor şi reia repede..Grozav liceu! Deosebit, într-adevăr. Mai e ăla...era unu'...Rusu, de fizică. Mai e?
-Da, Rusu..Mai e.
-Mai e ăla? Doamnee, mereu plângea când îi cântau copiii la sfârşit de an..grozav om. Şi ce limbi străine faci?
-Păi, franceză şi engleză.
-Şi franceză ştii la fel de bine ca şi engleză? Engleză sunt convins că ştii.
-Mă descurc, dar nu ştiu atât de bine ca engleză.
-Da..şi la mine veneau copiii pentru pregătire. De fapt, vin. Îi pregătesc pentru Cambridge. Şi iau, dom'le, iau. Unele fete mă mai văd prin autobuz, mă strigă "Oncle, oncle". Aşa-mi zic ele, oncle. Ce să faci...singura satisfacţie care îmi mai rămâne. Mai strâng şi eu nişte bănuţi, că cu pensia asta...Au venit la mine şi babeţi din ăştia de patruzeci şi ceva de ani, să-i învăţ engleză şi germană că nu ştiu şi le trebuie. Eu când le ziceam...Dacă ştii germană acum, eşti aranjat. Lasă că şi franceza e bună. Eu cobor la prima, nu te mai plictisesc.
-Nu mă plictisiţi chiar deloc...În autobuz mereu vezi..
Între timp, o doamnă corpolentă şi soţul ei aidoma încearcă să se strecoare pe lângă scaunul meu şi mă împing amândoi violent cu coatele. Doamna corpolentă începe să ţipe la o domnişoară care nu voia să se dea din calea ei şi în momentul următor se iscă un scandal monstru.
Îmi reiau fraza către domn:
-Mereu vezi chestii de genul ăsta, feţe mohorâte. Numai tristeţe. Suntem foarte trişti.
Domnul de lângă mine începe să se amuze copios pe seama mahalalei nou formate într-un spaţiu atât de mic precum al autobuzului şi-mi zice cu un accent englezesc:
-We are romanians, we are romanians.
Încep şi eu să râd, în ciuda faptului că domniţa strălucitoare care se sprijinea de bara portocalie de lângă scaunul meu(nu cea implicată în scandal), ne fixează şi pe mine şi pe domn cu o privire evident plină de înjurături.
Îi fac loc domnului de lângă mine să coboare, ne apropiem de prima staţie.
-Cum ziceai că te cheamă pe numele mic?
-Luana.
-A, Luana. Era un film prin '47 cu *actriţă al cărei nume nu l-am reţinut* care se numea aşa. Oricum, tu eşti mai drăguţă decât ea. Îţi dai seama, ea cu toate solarele şi fondurile de ten...Îţi zic eu că aşa e.
-Atunci trebuie să-l văd, îi răspund, cu siguranţă roşind.
-O zi bună şi o noapte nebună. Te salută moşu'.
-La revedere!
Coboară şi din staţie îmi mai face o dată cu mâna. Îi răspund entuziasmată. Îmi scot caietul de geografie din ghiozdan şi-ncep să scriu. Mă mir că încă nu s-a uitat nimeni insistent la mine. Sau poate nu mi-am dat eu seama.


Cine zicea că oamenii nu pot fi şi altfel?

Obsesie?

OBSÉSIE, obsesii, s.f. Tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conştiinţei, stăruitor şi anormal; preocupare chinuitoare.
sau

OBSÉSIE s.f. 1. Imagine, idee care urmăreşte pe cineva neîncetat; preocupare chinuitoare. 2. Tulburare mintală provocată de o idee fixă (teamă, impulsie).


Sursa este Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Online, chiar! De ce obsesie? Pentru că asta mă chinuie pe mine de ceva timp încoace. A început timid şi apoi şi-a dezvoltat tentaculele tot mai mult, până a reuşit să mă sufoce. Acum nu mai vrea să-mi dea drumul. Şi m-am pierdut pe drum. Unde sunt? Unde e independenţa din mine? Unde mi-e personalitatea, orgoliul? Unde sunt toate astea? Da, sunt la tine. Le ţii ascunse într-o cameră neagră şi nu vrei să le dai drumul pentru că te satisface grozav să mă vezi chinuindu-mă. Eşti un porc. Nu, eşti doi porci!! Iar eu sunt o naivă. Cea mai mare din câte am cunoscut.

Trebuia să-mi termin proiectul la biologie, nu să îţi faci tu apariţia.

M-am săturat, teribil m-am săturat de discuţiile astea inutile. Daaa, inutile! Aşa ca mine. Şi ce dacă am chef să îmi exprim frustrările? Am şi eu voie o dată pe an să-mi dau masca jos şi să o fac. Cum adică ce mască? Aceeaşi mască pe care o poartă şi vecinul de la scara 2 şi profa de ştiu-eu-ce şi mama ta şi tatăl lui. Masca de indiferenţă combinată cu o eternă fericire şi în acelaşi timp tristeţe. Cam asta ar fi, cam asta ar fi lumea în care ne scăldăm. Aşa că lasă-mă să mă exprim, pentru că, oricum, în rest, nu faci altceva decât să mă adânceşti şi mai mult în starea obsesivă în care mă complac involuntar.

Te rog frumos să nu mai fii porc. Ştiu că îţi este imposibil. De asemenea, te rog cu toată simpatia să îmi înapoiezi visele pentru că nopţile în care te visez sunt pierdute şi le simt lipsa. Te rog să îmi înapoiezi fluturii din stomac care, de fiecare dată când te simt aproape, zboară către tine şi mă lasă singură. Şi ei. De parcă nu ar fi de ajuns că o faci tu. Cu acest prilej, te rog să nu o mai faci. Te rog să nu mă mai faci să mă simt neputincioasă în faţa ta pentru că nu deţii tu adevărul suprem şi te rog să-mi dai inima înapoi. Da, aşa cum este. Şi dă-mi şi toporul cu care ai ciopârţit-o. Te rog să-mi înapoiezi secundele, minutele şi orele în care am discutat cu tine. Pentru că nu meriţi. Şi pentru că îmi aparţin.

Te rog să mă eliberezi de starea obsesivă în care m-ai aruncat după ce ai plecat.

Te rog să te întorci, ca să îmi demonstrezi încă o dată cât de porc eşti, apoi, te rog să-ţi faci ieşirea aşa cum se cuvine, înconjurat de ele.
Te rog să dispari pentru că am obosit să te mai aştept.


OBSESIE-substantiv comun care nu mai reprezintă nimic pentru mine. Sursa: Luana. Online, chiar!

Cinşpe(2)

A alergat după autobuz. A transpirat, se gândea că sigur o să-l prindă. A ajuns gâfâind. Autobuzul era plin. Oamenii se înghesuiau înăuntru de parcă se vindea fericire gratis. Toate gândurile, pasiunile şi visele lor dispăruseră. Odată cu corpurile, sufletele fiinţelor umane erau şi ele puse în comun. A înjurat în gând, s-a dat bătută. Strada era plină. Obiectele preferate ale oamenilor, maşinile, se înşirau pe drumul umed ca furnicile. Un iz de înghesuială amestecat cu o umezeală mizeră plutea peste tot în aer. Oameni grăbiţi, eliberaţi de sentimente ignorau tot ce se petrecea în jurul lor şi îşi urmau zilnicele şi mereu aceleaşi drumuri. "O să merg cu metroul", s-a gândit. "Sigur o să ajung mai repede". A coborât în subteranul mult prea populat şi şi-a procurat o cartelă din aceea cu două călătorii. Vânzătoarea a fulgerat-o cu o privire dispreţuitoare şi i-a întins în silă cartonul ce deschidea porţile subsolului. Pentru staţia "Crângaşi" i s-a răspuns la fel de dispreţuitor că trebuia să meargă la Linia 2. A mulţumit timid printr-o mişcare a capului şi a păşit grăbită spre destinaţia de la sfârşitul scărilor: Linia 2. Peronul era pustiu. Un cerşetor stătea stingher într-un colţ, fără speranţe la fericire materială. În rest, nimic. Liniştea era la ea acasă. Zgomotul claxoanelor furioase de la suprafaţă s-a furişat încetişor, ascunzându-se în spatele liniştii imperiale din subteran. S-a auzit metroul. Fugea către staţia "Izvor" sfărâmând fără milă aerul şi întunericul din tunel. O aşteptare de trei secunde şi apoi o pătrundere într-o continuare a lumii de deasupra. Un metrou plin. O cunoştinţă salutată în treacăt. Şi...el. Metroul s-a eliberat. La câteva scaune distanţă i s-a înfăţişat profilul unui chip brun cu trăsături violente, cu ochi verzi şi mici ce priveau pierduţi pe harta staţiilor de metrou, cu căşti ce alintau nişte urechi brutale acoperite de plete castanii. Privea chipul cu o insistenţă obraznică, iar atunci când chipul făcea o mişcare de rotaţie a capului în direcţia ei, lăsa speriată capul în jos, zâmbind suav. Fără să ştie dacă chipul o mai privea, a ridicat capul. Şi-au încrucişat privirile, gândurile, fiinţele. Sufletele lor au zburat în aer, s-au îmbrăţişat şi au făcut schimb de trupuri. O clipă a durat. Apoi, metroul s-a umplut din nou de monştri umani şi sufletele lor au revenit fugind. "Urmează staţia <> cu peronul pe partea stângă". A coborât pierdută. Ca într-un ocean, un val de oameni părăsiţi de sentimente au purtat-o până aproape de ieşire. Drumul către tramvaiul patruzecişiunu în direcţia "Ghencea" i se înfăţişa la stânga. Din nou, încrucişare. A urcat scările murdare de inimi prăbuşite în mizerie. Urmărea chipul brun fără să respire, inima îi exploda în piept. Chipul se îndrepta în acelaşi sens ca şi ea. Din când în când, chipul se întorcea către ea. Nu a mai lăsat capul în jos, precum în metrou. Privea încrezătoare în sus, păşind în urma lui. Afară, la suprafaţă, întunericul domnea, obligând autorităţile să plătească bani în plus pentru curentul consumat de stâlpii de iluminat. Ieşirea din gura de metrou ducea chiar la peronul din staţia de tramvai. Metalul colorat sub formă de mijloc de transport şi-a făcut apariţia. Chipul a urcat la cealaltă uşă, iar ea şi-a făcut loc în înghesuială, urcând pe la uşa din dreptul ei. Trei staţii, atât a avut de mers. Sufletele oamenilor ce au coborât în staţia în care trebuia să coboare şi ea, au fugit înaintea acestora şi i-au aşteptat tulburate pe peron. Înainte să coboare, a aruncat o ultimă privire înapoi, acum, că tramvaiul era parţial gol. Chipul dispăruse. A fugit grăbită prin ploaia care a intrat în scenă exact la timp, ca să spele amintirile adunate de-a lungul zilei. Întârzia...

Ajunul viselor uitate

Frumoasă zi de iarnă ţi-ai ales! Acum, când încă moţăi în pijamalele roşii cu dungi încărcate de vise prăfuite şi înghesuite undeva într-un dulăpior lăcuit de prin mintea mea...Un moment mai bun nu îţi puteai găsi, nu e aşa? Nu! Te rog! Mai lasă-mă să dorm...iubesc paturile moi şi calde din care nu te mai poţi desprinde dimineaţa când trebuie să-ţi porţi corpul inert spre locul de muncă, încă o dată pe săptămână. Nu mi s-a derulat visul în întregime, te rog, nu mă smulge, încă!...E Ajunul Crăciunului, momentul anului în care toată lumea se cadoriseşte, împodobeşte bradul şi-mai-ştiu-eu ce fac. Nu vrei să mă laşi să-mi primesc şi eu cadourile? Maturitate, te rog, stăpâneşte-ţi setea de suflete infantile proaspete şi mai lasă-mă să îmi iubesc patul încă o noapte! Căci...după ce mă vei zgâria tu, luându-mă din lumea mea, patul meu va duce lipsă de afecţiunea pe care i-o arăt acum. Va deveni numai un obiect cu cearşafuri pe care le voi schimba din cinci în cinci ani, cu pernă care îmi va simţi în fiecare noapte mireasma părului, încărcată de fumul ţigărilor din oraşul ăsta mare, de visele tuturor oamenilor pierdute şi aruncate fără milă la containerul ăla de gunoi colectiv...şi ea, iubita mea pernă, nu va mai simţi nimic din partea mea. Poate doar indiferenţă. Voi deveni rece, iar toate jucăriile care zac acum cuminţi pe patul meu, vor dispărea fără urmă. Te rog, mai lasă-mă să admir o ultimă dată întreaga lume ce se desfăşoară în jurul meu şi să mă minunez de spectacolul la care participă toţi oamenii, căci viaţa este cel mai intens spectacol. Sunt mii de suflete afară! Şi ele merită mai mult decât mine să le duci departe de lumea asta, acolo, în lumea în care nimeni nu zâmbeşte, lumea concedierilor, a frustrărilor, a...
Sau măcar...te rog să mă aştepţi...Mă duc să îmi fac un duş, să-mi spăl toate visele pe care, oricum nu le voi mai revedea vreodată, să renunţ la amintiri, la jucării, la prieteni şi să-mi fac loc pentru...pentru...aşa este, nu trebuie să-mi fac loc pentru nimic. Căci nu mă va mai frământa nimic. Nici măcar firava mea persoană. Aşteaptă-mă în faţa uşii, i-am lăsat copilăriei un bilet de adio. Aşteaptă-mă, că vin...

Refulare în vid

Dragostea e ca un autobuz. Bineînţeles, nu îi pasă dacă ai ratat-o şi nici nu o interesează dacă te-a călcat şi ai rămas rănit în mijlocul drumului. O să vină şi o să se instaleze în sufletul tău micuţ şi insignifiant pentru ea, apoi o să se care cu cea mai mare nesimţire şi tu tot bocind, în camera ta jegoasă, o să rămâi.

Filomamasotatafind

Eşti singur. Da, singur. Singur prin viaţă, singur prin moarte. Te naşti singur şi cel mai probabil, o să şi mori singur. De ce? Pentru că te ai doar pe tine. Cineva spunea cândva, demult:"Nu te încrede în nimeni". Nu fi naiv, ascultă-l. Toţi cei în care vei avea încredere ştii ce vor face? Te vor lăsa. SINGUR. Prietenii? Primii care te vor lăsa să suferi, să arzi în mizeriile celorlalţi, te vor lăsa să te sfâşie hienele, să te mănânce lupii. Se vor uita cum sufletul tău se târăşte fără speranţă prin noroi. Crezi că vor face ceva? Poate cei care au norocul să dea peste prieteni cu adevărat prieteni, o să se salveze. Ceilalţi? O să se descompună încet, în sucul propriilor lor frământări, singuri, poate sub privirile ipocrite ale aşa-zişilor prieteni ce-i vor devora până la sfârşit cu râsetele lor demonice.
Poate că te întrebi"Dar părinţii?". E bine că totuşi, îţi pui această întrebare, întrebare pe care de-abia acum ai realizat că ţi-ai pus-o. De ce? Poate pentru că te afli în permanente conflicte cu părinţii, poate că nu îi simţi atât de aproape cum ar trebui, poate că părinţii lipsesc pur şi simplu din viaţa ta. Şi totuşi, ţi-ai pus această întrebare. Păi, aşa este, părinţii sunt singurele fiinţe care te vor ajuta să te salvezi, care vor fi capabile să înţeleagă ce gândeşti, ce simţi, ce vrei, ce faci TU. Părinţii sunt cei care vor ştii să te certe atât de tare încât peste vreo douăzeci de ani o să-ţi spui"Mamă, ce mi-au făcut ai mei când aveam 14/15/16/17/etc. ani", dar o să fie acolo pentru tine, o să te susţină, indiferent de alegerile pe care le faci, o să se pună in pielea ta ca să vadă ce ai vrut, de fapt, să zici, o să...îţi demonstreze cât de mult te iubesc, de fapt. Şi poate, tot peste douăzeci de ani o să-ţi zici"Mama, ce părinţi ca lumea am."
Şi poate sufletul n-o să ţi se mai târască prin noroi, deşi prietenii ţi l-au mototolit şi i-au dat un şut în mlaştină, poate n-o să te mai zbaţi singur şi poate n-o să mai fierbi in zeama neliniştilor tale. Aşa că du-te şi îmbrăţişeaz-o pe "mami" şi ignoră ce e în jur. Ascultă doar când trebuie şi iubeşte pe cine merită.